O gură de aer

Pe lumea asta există o mulțime de lucruri care să te bucure. Unele se obțin mai greu, altele mai ușor, unele sunt autentice, altele sunt doar iluzii, unele sunt trecătoare, altele sunt mereu un dar sufletului tău.

Un astfel de dar este pentru mine o gură de aer proaspăt, cu miros de natură. Pare ciudat, dar este adevărat. În București este greu să ai parte de astfel de bucurii. Trăiești zi de zi așa, în aerul acela irespirabil, în gaze de eșapament, zgomote de mașini și motociclete turate la maximum, în mirosul de asfalt încins, în vuietul continuu al orașului. O dată pe an, teii încearcă să ne amăgească cu parfumul lor, dar aerul este același. Viața ne prinde în mrejele ei frenetice și uităm că mai există aer curat, înmiresmat doar de odorurile naturii. Și nici nu îi mai simțim lipsa. Altele sunt acum bucuriile care să ne bucure.

Am norocul să stau o vreme departe de București, într-un apartament pe colinele unui orășel italian. Deschid geamul și respir aerul cu nesaț, de parcă aș vrea să îmi fac provizii pentru când nu voi mai locui aici. Se aud păsărelele și vuietul vântului printre ramurile de brad. Uneori se aud și vecinii care stau la taifas pe terasă. Îmi dau seama cât de norocoasă sunt să am parte de un astfel de aer, care îți intră, parcă, în toată ființa ta și dă la o parte tot răul.

O gură de aer proaspăt a devenit așa de prețioasă?